Advertisements

Paterson – poezia cotidianului

Filmele lui Jim Jarmusch oscilează între două lumi, care nu se exclud reciproc, cu toate că se angajează pe diferite niveluri. Într-un ton foarte relaxat și rece, fără excepție, un fel de Zen contemplativ plin de înțelepciune, regizorul are obiceiul fie să se improvizeze ca pe un artist al nimicului, fie să prezinte în mod banal, cu un fel de observație liniștită orice tip de acțiune.

Ca o invitație de a suspenda timpul și de a renunța la pragmatism, Paterson, noul film al lui Jim Jarmusch este în același timp o operă poetică sau un imn care își găsește ritmul singular în timpul repetițiilor și disonanțelor puse în scenă de regizor. Tribut adus lui William Carlos Williams, filmul pare să se bazeze pe logica imagismului atât de drag autorului american.

Prezentat în competiția Festivalului de Film de la Cannes, Paterson aparține unui tip de povestire minimalistă, al cărui farmec incontestabil se găsește în micile detalii, simpatice și complet derizorii în același timp. Aproape nimic nu se întâmplă, în miezul rutinei de zi cu zi a unui șofer de autobuz într-un oraș de provincie mic, pasionat de poezie, redus la o existență foarte lumească, în care exploziile creative autentice sunt în mare parte absente. Punerea în scenă a filmului conferă noblețe pe imaginea de ansamblu a acestui intelectual simplu, dar, în general, filmul nu încearcă în nici un moment să-și depășească limitele modeste, prestabilite.

Paterson (Adam Driver) trăiește în Paterson, New Jersey, orașul poeților William Carlos Williams și Allan Ginsberg, oraș aflat acum în declin. Șofer de autobuz, în vârstă de treizeci de ani, el duce o viață confortabilă și regulată ca un ceas, alături de iubita lui, Laura (Golshifteh Farahani), care creează proiecte artistice și experimentează totul cu entuziasm, și Marvin, un buldog englez hazliu și, de asemenea, un foarte credibil actor.

In fiecare zi Paterson scrie poezii într-un carnețel secret. Ele sunt banale, probabil la fel ca zilele lui. Ele sunt imaginea vieții orașului în declin. Din aceste poeme fac parte întâlnirile nesemnificative pe care le are cu oamenii din autobuzul lui, frânturile de conversație, discuțiile cu colegul care își varsă necazurile, experiențele uneori bizare, șiruri de gânduri care îi trec prin minte. În tot acest timp, iubita lui stă acasă, creează, întotdeauna în același laitmotiv, alb-negru. Viața lor curge ca apele unui râu lung și liniștit.

hero_Paterson-2016

Jim Jarmusch ne invită să trăim o săptămână alături de aceste personaje, cu rutina lor, cu ritmul lor, cu pasiunea lor și nu în ultimul rând cu poezia lor. Evenimentele mici, care ar putea să deraieze de la rutina de zi cu zi, și care avansează cu viteză lentă, sunt alimentate cu o intensitate atât de liniștită încât se pierd în fluxul de cuvinte mai mult sau mai puțin inspirate. Personajul principal este pe deplin mulțumit de partea modestă a vieții lui, iar grădina lui secretă e cea a scrisului poetic.

Jarmusch își prezintă filmul ca ”un antidot la întuneric, drame grele și filme de acțiune.” El încearcă să surprindă prin schimbări lente, prin repetiția în poveste (narațiunea este fragmentată pe zile), prin apariția unor detalii bizare, poezia vieții de zi cu zi a unui om obișnuit, care se folosește de scrisul creativ și de ascultarea liniștii ca antidot la constrângerile reale ale maturității. În această filmare a liniștii și fericirii, Jarmusch nu evită o anumită toropeală, dar filmul se dovedește în cele din urmă mai degrabă fermecător și liniștitor, cu elemente de umor subtil, decât plictisitor.

PATERSON_D06_0133.ARW

Schimbarea de peisaj în universul personal al lui Jim Jarmusch ne dă o senzație plăcută. Aici, aspirația la frumusețe sfidează manifestările contemporane ale răutății. Nimic nu poate perturba, astfel, liniștea aproape permanentă a lui Paterson, care alunecă mereu în melancolie, incapabil de a-și pune la îndoială viața. Nici un fel de furie în acest film care redă folclorul Americii clasei de mijloc cu detașare. Încă de la începuturi, de un sfert de secol, regizorul a reușit să-și perfecționeze stilul atât de liniștitor, care culminează în acest film, din care ne alegem cu o frumoasă poveste bine calibrată și detaliată.

”Este un film pe care privitorul ar trebui să-l lase să plutească în fața ochilor, ca imaginile văzute prin fereastra unui autobuz care alunecă asemenea unei gondole pe străzile unui mic oraș uitat.”

Cu aceste cuvinte, Jim Jarmusch oferă cheia necesară pentru a citi un poem vizual amplificat de un sunet plin de magie la care suntem  – din păcate – doar spectatori obișnuiți.  Un film în care simplitatea devine frumoasă, sobră și delicioasă.

 

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment