asiatic
2

Norte, the end of History (2013) – apele liniștite sunt adânci

December 1, 2016
407 Views
0 Comments
10 minutes read
Norte, the end of History (2013) – apele liniștite sunt adânci

Diaz a fost unul din cele mai bine păstrate secrete din cinematografia contemporană

Abia la 15 ani după primul său film The Criminal of Barrio Concepcion, o organizație de la Montreal îndrăznește în cele din urmă să-i prezinte un film în festival. Doar așa comisia la Cannes nu mai putea continua să ignore acest autor filipinez. În 2011, în selecția TIFF, a fost o descoperire șocantă pentru cinefili cu monumentalul Century of Birthin, un film de șase ore. Doi ani mai târziu, surpriza se transformă în convingere și Lav Diaz este recunoscut ca un mare regizor.

Norte, the end of History, prezent în selecția de la Cannes în 2013, este un film fabulos la nivel  vizual, bogat în reflecții și emoții intense, cu puncte de observație cinică și ipoteze înfricoșătoare.

Cinematografia lui Lav Diaz este una de ritm și de ton. De respirație. Cu nuanțe Tarkovskiene, Diaz va folosi cadre largi, pentru a permite fiecărui plan să ia o asemenea forță, încât îți poate tăia respirația. Cadrul deservește actorii, nu invers. Compoziția este din lumina infinită, curată, divină. Ne lăsăm cu ușurință captivați de imaginea ei frumoasă și obsedantă.

Personajele din Norte, the end of History sunt  tinere, idealiste, cu entuziasmul naiv specific vârstei. Ele și-ar dori să schimbe lumea, discuțiile lor prind deseori forma unor discursuri oratorice, dar (aproape) întotdeauna într-o atmosferă familiară și relaxată. Știind că timpul nostru este absurd, că acțiunile noastre nu au nici un impact, ce ne mai ce rămâne, dacă nu nonșalanța și dorința de a ne omorî timpul într-o companie plăcută? Vom împărți vinul, ne vom asculta respirațiile, vom fuma tandru.

Norte începe ca în Crimă și pedeapsă: uciderea unui cămătar oribil de către un student, din motive pretins filozofice. Și întocmai ca  în scena uimitoare a lui Dostoevski, ucide și un nevinovat, dar de data aceasta un copil. După toate acestea, Lav Diaz se îndepărtează în mod semnificativ de roman. În primul rând, deoarece criminalul Fabian, spre deosebire de Raskolnikov, nu este sărac – ci un student intelectual, mic-burghez, care își petrece timpul în discuții prin cafenele. Apoi – iar aceasta este cea mai importantă diferență cu romanul – deoarece soarta lui Fabian nu se termină la închisoare, ci un nevinovat este condamnat în locul lui, Joaquin, un om de familie modestă.

Personajul principal Fabian este un student supradotat al facultății de drept care decide să renunțe la tot. La ce bun să mai ai un standard de morală, să menții relații cu alții dacă viitorul este fără sens? Sid Lucero, actor magistral în acest rol, reușește să stârnească simpatia privitorului, deși el își abandonează umanitatea. Pierderea moralitatății, nesocotirea codurilor etice sunt fascinant de vizionat și tulburător de imaginat. Așa că, în mod natural, mecanic, el va ucide, va viola, va distruge, se va scufunda pe calea damnării.

maxresdefault

Consecințele acțiunilor sale îl lovesc pe unul dintre foștii  săi prieteni, care își va petrece nevinovat restul vieții în închisoare. Lui Fabian i se dovedește brusc faptul că lumea e nedreaptă. Prin urmare, în această dialectică absurdă, el socotește că este corect. Și totuși, o parte din umanitatea lui pare să iasă la suprafață, ocazional: se simte confuz, tulburat, dar sunt acestea remușcări pentru acțiunile sale, sau mai degrabă realizarea amară că a avut dreptate?

Pentru a contracara această credință apocaliptică a faptului că orice merge, Fabian propune eliminarea a “ceea ce este greșit”, dar ceea ce este greșit în mintea lui este chiar mai atotcuprinzător: propria sa familie, cămătarul lipsit de scrupule, sinele său incapabil, ceva care poate reprezenta răul. Astfel, ceea ce este corect poate fi un semn de întrebare, având în vedere totalizarea a ceea ce este greșit. Ceea ce i se arată iminent este ideologia capitalismului, pe care îl observă și din cauza căruia suferă zi de zi.

Fabian servește drept purtătorul de cuvânt al regizorului, vocea amară a discuțiilor denotă o stare profund putredă a lucrurilor înrădăcinate într-o istorie viciată și o societate pseudo-științifică, filtrate prin filozofii auto-distructive ale Occidentului

Locuind în Norte, Fabian este un butoi cu pulbere, gata să explodeze. Oricine este versat suficient în gândirea critică occidentală și filosofie poate discerne modul în care el împrăștie contradicții, încearcă să se sustragă, dar ajunge doar să trădeze – o capcană periculoasă a gândirii. El este o creatură postmodernă, ilustrată într-o criză extremă a conștiinței de sine și în permanentă dilemă morală. Pe un alt plan, filmul se concentrează asupra unei familii sărace, cu datorii la plata cheltuielilor de spitalizare pentru bărbatul casei. Fiind redus la încercarea de a vinde DVD-uri trecătorilor pe străzi, Joaquin – un om de un optimism sincer – poate depăși cinismul vieții.

El și Fabian au parte oarecum de aceeași soartă, iar povestea alternează de la unul la altul. În schimb, trăsătura dominantă a lui Joaquin este bunătatea absolută. El este foarte ferm în această privință. Nu contează ce se întâmplă, indiferent de starea lui, indiferent cât e de obosit sau bolnav. În închisoare, Joaquin nu devine împietrit. În schimb, pare să scoată în evidență faptele cele mai nobile din el. Chiar și atunci când distanța îl separă de familia lui ani de zile, el rămâne cu statornicie înrădăcinat în bunătate. El este o viață, respirație transcendentă: în visele sale, el călătorește pe coordonate astrale și-și vizitează familia din îndepărtata Ilocos.

960

Această proximitate ambivalentă între cele două caractere principale  este purtată retrospectiv de-a lungul filmului. Multe din scene exprimă ambiguitate, începând cu cea în care Fabian îi mărturisește prietenului său că se culcă cu prietena lui. Prin această acțiune el se execută în fața martorilor, care nu pot decât să intensifice scandalul și umilința. Este un păcătos care se pocăiește sau un psihopat care alunecă în întuneric? Filmul nu ne lasă să stabilim. Căile sfântului și diavolului, în refuzul lor și inconsecvent empatic al dreptului comun, se disting dificil la început, până mai târziu în film. Destinele psihologice ale acestor două mecanisme sunt aceleași la început. Aceasta este partea dostoievskiană a lui Diaz.

În viziunea lui Fabian este necesar în primul rând a distruge răul, și pentru a face acest lucru, el trebuie să distrugă toate vechile instituții și toate legăturile emoționale. În paralel cu explorarea dostoievskiană, Lav Diaz se aruncă în teme tolstoiene, inclusiv cea a apariției și a persistenței binelui într-o lume nedreaptă. De-a lungul unei perioade de mai mult de patru ore, filmul lui Diaz este dens și bogat în senzații. El se întreabă:

De ce un realizator de film ar trebui să se limiteze la convențiile existente?

Așa cum Dostoievski nu a avut nici o constrângere să se limiteze la 300 de pagini, Diaz nu vede de ce el ar putea fi limitat la o editare drastică și o durată de două ore.  Prin renunțarea la constrângeri estetice și financiare (el își distribuie filmele de pe site-ul propriu, la cerere), Diaz beneficiază de o libertate deconcertantă și o identitate puternică. Este și aceasta o nouă formă de cinema.

cristina

Împărtășind o pasiune veche pentru filme, realizarea lor și tot ce atrage după sine această formă de artă, am dorit să creez o selecție a cinematografiei inteligente din întreaga lume, cu filme care provoacă privitorul la a reflecta asupra a ceea ce a văzut, mult timp după ce filmul s-a terminat, extinzând astfel valoarea de divertisment. Voi încerca astfel să fac introducerea celor mai bune pelicule din țări, genuri și epoci diferite, nu numai pentru a oferi un ghid al filmelor bune, ci și o înțelegere aprofundată a culturii de film dintr-o anumită țară, gen sau mișcare de cinema.

15 posts
0 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *