Advertisements

The Killing of Lanthimos & others

Rar am văzut atâtea comentarii contradictorii despre filme premiate sau propuse la premii cum a fost în ultima perioadă. Mă refer aici la Forma apei (nominalizat la nu mai puțin de 13 premii Oscar), Uciderea cerbului sacru (premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes) și la Mother! în regia lui Darren Aronofsky.

Rar am văzut un kitsch mai demn de un premiu, spunea CTP, care scrie și o cronică acidă cu titlul Efectul apei asupra plămânilor și penisului. Indignarea se pare că este noua modă în critică: nu spui mare lucru, nu ai nicio opinie, ești doar indignat fiindcă nu te poți identifica cu personajul. Pentru cei care intră în sala de cinema cu creioane sau sticks-uri după ei, nerăbdători să le ronțăie în timp ce pe ecran se derulează artă clasică, sau în orice caz, pe mintea lor – după un anumit șablon – ultimul film al iconoclastului regizor Yorgos Lanthimos e de evitat.

La fel, e de evitat și de către cei care scriu cronici de întâmpinare, așa ca o primă impresie după prima vizionare a unui film. Ce contrează că este vorba de un opera unui cineast care va fi studiat peste câțiva ani în manuale? Niciunul din cele trei filme amintite nu fac parte, nici pe departe (sic!) din categoria tot mai populară a obişnuitelor filme de popcorn, ci se vor filme care să te pună pe gânduri. Și ca dovadă, primul gând din mainstream este hatereala: mie nu mi-a plăcut!

Uciderea cerbului sacruk1 (2017) este cel de-al doilea lungmetraj al lui Lanthimos realizat în engleză, cu staruri internaţionale, după Homarul apărut în 2015. Grecul îmbină în acest film profanul și sacrul, știința cu supranaturalul, realismul cu suprarealismul, firescul cu bizarul și grotescul/violența cu sexualitatea, regizând un film destul de greu de urmărit chiar din prima sa jumătate (spre deosebire de precedentul Homar, care devenea criptic și chiar sufocant abia mai spre final).

Filmul se deschide cu scena (pentru unii, șocantă) unei operații pe cord deschis, care altora (precum Adriana Ortansa-Lazăr) le conturează spre finele filmului aforisme pascaliene, gen „Le cœur a ses raisons que la raison ne connaît point”. Poate e nevoie de o anumită abilitate spirituală pentru a reuși distanțarea de cele petrecute pe ecran, mai afirmă colega noastră de blog. Și de o anumită cultură teatrală, pe care o ai sau n-o ai, indiferent la câte filme te-ai uitat în loc să mergi și altundeva.

În ultimul deceniu au apărut, ce-i drept, oameni cu mult timp liber, care-au reușit să vadă în jur de 100 de filme pe an, ajungând enciclopedii cinematografice ambulante. Dar de unde până unde ideea că un bagaj cinematografic înseamnă altceva decât cultură cinematografică – și nimic altceva? Oamenii ăștia pot scrie foarte bine despre film, ca și de mișcările camerei (deși n-au asistat niciodată la vreo filmare) și de sunetul diegetic sau ne, fără să privească filmul ca o artă post-modernă.

Nici măcar nu pot concepe că totul a fost încercat și mai-nainte, că doar filmul începe din momentul în care intră ei în sală și se așează în fotoliu. Cam asta e viziunea virulentului „critic” după ieșirea din sală: dacă nu i-a lăsat o senzație bună, dacă lui nu i-a plăcut prestația regizorală, filmul nu poate fi bun. Nimic despre ambiguitatea operei de artă, mai ales a uneia efemere cum este filmul, sau despre faptul că ea nu există atât obiectiv, ci mai mult subiectiv, și doar interpretările (cât mai) diverse o fac să se contureze drept valabilă.

Plus că mai e și proba timpului. Un critic bun scrie după un film abia după a doua vizionare plus documentare. După prima, dacă nu se abține totuși s-o facă, menționează: cronică de întâmpinare. Unul serios scrie doar după trei vizionări; până atunci are timp să constate și ce-au mai scris alții de spre film, ca să poată fi și original: chiar am ceva de spus, sau mai bine tac?

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment