Advertisements

Jackie Brown (1997), negresa exploatată

jackieDacă e să vorbim de Quentin Tarantino, nu putem uita Jackie Brown, un film de la apariția căruia se fac imediat 20 de ani. Al treilea lung-metraj al lui Tarantino are câteva personaje mai consistente decât predecesorul Pulp Fiction, începând cu protagoniștii Robert Foster (nominalizat la Oscar pentru rol secundar) și Pam Grier (aleasă aici pentru aluziile la Coffy și Foxie Brown). Ambele filme în care a jucat interpreta de culoare fac parte dintr-un gen de nișă, blaxploitation, pe care Tarantino îl exploatează (reușind să-și condimenteze thrillerul cu elemente preluate de acolo) și apoi îl ironizează, mergând la extrem.

jackie1Despre ce ar putea fi vorba aici?  Ne uităm la un film nu doar pentru poveste (pe care o putem citi dintr-o carte, în liniște și pe bucăți) ci și pentru gen: unora le plac filmele istorice, alții/altele le preferă pe cele romantice, majoritatea se dau în vânt după filmele de acțiune – toate astea țin de preferințe, de gust, iar gusturile nu se discută. Acum, dacă tu ai avea ocazia să faci filme, după câteva sute sau mii urmărite pe HBO, Cinemax ori la un centru de casete video unde ai lucrat până să ai ocazia asta – de a regiza – ce gen de filme ai face? Probabil că ai aborda același gen de nișă care te-a fascinat: probabil că ai văzut atâtea filme de acest fel încât crezi că poți cel puțin atât, dacă nu mai mult. Sigur că sunt și chestii pe care le-ai schimba după cum crezi tu că ar da mai bine, iar asta ar fi amprenta ta personală.

Ceea ce vreau să spun este că nu există genuri bune sau proaste, chiar dacă există filme de artă, drame sau filme de serie B. Că se pot face filme bune chiar și într-un gen minor sau într-unul de nișă, dacă reușești să-i descifrezi standardele și să vii cu ceva nou. Blaxploitation este un gen care nu le spune prea multe românilor. Filmele de acest gen se derulează la periferia orașelor mari, în cartierele locuite de negri, dominate de legea străzii, după cum sugerează și piesa lui Bobby Womack din deschidere: Across 110th Street, care dă titlul unui alt film de gen.

Deja a treia referință la gen, cu acest film! Dar dincolo de discuțiile savante, de ce ne-ar interesa acest tip obscur (blaxploitation) de filme? În primul rând prin faptul că exploatează o lume specifică, de la periferia marilor orașe, pe care mulți o gustă (cu superioritate, probabil) chiar dacă n-o spun: Regina sau State de România au fost seriale de succes, iar acum se toarnă un film după Poveste din Ferentari, romanul lui Adrian Șchiop. Așadar periferiile nu ne sunt cu totul străine, oricât am vrea să ne ignorăm. De remarcat aici Del Amo mall-ul de la periferia LA-ului care aduce (după 20 de ani!) cu orice mall românesc contemporan – mie mi s-a părut că arată asemănător cu Iulius Mall, de exemplu 🙂

jackie-brown-50-or-lessOk, deci avem de-a face cu un crime thriller, cu aluzii la câteva filme obscure din anii 70, ale căror caracteristici de gen le aduci aici – pentru autenticitate, sau o pată de culoare. În care apar, ca element de noutate, mai ales în gura lui Samuel L. Jackson (nominalizat și eu împreună cu Pam Grier la Globurile de aur pentru rolul de aici) dialogurile alea ascuțite, care o să ne plictisească de moarte 20 de ani mai târziu în The Hateful Eight.

Dacă genul crime propovăduiește de obicei violența, filmele lui Tarantino sunt despre inteligență: de acolo atenția deosebită pentru dialoguri, finisate excesiv, ca și pentru caractere, excelent redate (distribuție de nota 10 și scenarii pe măsură). Remarcabil la Tarantino este că știe până unde să întindă coarda, pentru a nu cădea în derizoriu. Nu câștigă neapărat cel mai dur sau cel mai puternic, ci cel mai deștept: un film cu mesaj și cu happy-end.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment