Advertisements

Film sau teatru?

Întrebarea este retorică, iar răspunsul, evident: film ȘI teatru. Sau teatru și din când în când, ȘI film. Pentru simplul fapt că teatrul (sau dramaturgia) a fost o etapă, asemeni literaturii, în evoluția cinematografiei – care în primii douăzeci de ani de existență a ecranizat tot ce s-a putut ecraniza, și încă mai încearcă. Cât despre legătura între film și teatru, putem menționa că o lansare de film în America se numește theatrical release 🙂 sau mai bine îl cităm pe Tarkovski, care susține că filmul este mai degrabă timp, iar teatrul dramaturgie:

Se spune că arta cinematografică este o artă sintetică, bazată pe coparticiparea mai multor arte vecine, precum: teatrul, proza, creația actoricească, pictura, muzica și așa mai departe. Dar în realitate se dovedește că aceste arte prin „coparticiparea” lor sunt capabile să lovească atât de tare filmul, încât el se poate transforma instantaneu într-o confuzie eclectică sau (în cel mai bun caz) într-o armonie iluzorie, în care nu se poate găsi sufletul real al filmului, deoarece chiar în acel moment el piere. Legile mișcării și ale organizării timpului în film nu trebuie să fie înlocuite de legile timpului scenic.

Așadar, chiar dacă le amestecăm aici, să nu le confundăm. Pentru asta ar trebui să mergem mai des la teatru, și să vedem, doar din când în când, câte un film – asta pentru a nu confunda cumva filmele altora cu filmul vieții noastre.

 Elena Popa, Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe, Autoportretul unei fete cuminți

Filme:
  1. Sieranevada: m-a rupt, m-a rupt! Am ajuns să mă cert și cu un bun prieten de la filmul ăsta – nu de tot, dar a rămas un punct nevralgic în conversațiile noastre. E un butoi cu pulbere, zicem Sieranevada și se aprind spiritele:)))
  2. Bacalaureat – am plâns la final, la scena finală. Aah, asta cu generațiile… daaaa… foarte misteaux condusă. Probabil asta m-a atins cel mai mult – frumos, mi-a mers la inimă, oricum.
  3. Două lozuri ? ? ? nu am râs în viața mea atât de bine la un film românesc. Scena cu polițistul, ce culoare are mașina asta….:))) genială! Trebuie să fac rost de film să ma pot uita la el oricând, acasă ?

Spectacole:

  1. Genunchii noștri se ating în regia lui Cătălin Bocîrnea de la Reactor de creatie si experiment. Un spectacol atât de simplu și direct încât te lasă cu o tonă de stări contrariante. Mergeți să îl vedeți! (merci Elena, l-am pus pe listă)
  2. Sărbătoarea primăverii după Igor Stravinsky de la Studio M din Sfântu Gheorghe, un spectacol de Andrea Gavriliu. Din categoria prea-frumos-de-descris-în-cuvinte ?
Teatru:
  1. Omul cel bun din Seciuan la Bulandra în regia lui Andrei Șerban –  o acută satiră a protestantismului stângist
  2. Soldățelul de ciocolată de G. B. Shaw – de la Odeon, regizat tot de Andrei Șerban – ambele m-au făcut să realizez cât de actual a rămas acest regizor după aproape 50 de ani de când nu-i mai văzusem spectacolele – și pentru România, și pentru teatru în general;
  3. Richard al III-lea se interzice de Matei Vișniec, un spectacol urmărit în ebraică, la Teatrul Karov din Tel Aviv, regizat de Nico Nitai – regizor de origine română – la 83 de ani este un exemplu de energie, conduce un teatru de periferie într-o zona problematică a orașului, face teatru adevarat, politic, de calitate, în stil off-Broadway, joacă și rolul principal în acest spectacol.

 

 

Filme:

  1. Lilya 4-Ever, în regia lui Lukas Moodisson – un film trist. Despre naivitate si sperante zdrobite.
  1. Yella, în regia lui Christian Petzold – ca o fraza germana, cu topica ei caracteristica unde verbul care dezvaluie actiunea e la sfarsit. Exact asa si-a construit filmul Cristian Petzold, e uimitor.
  1. Iklimler, în regia lui Nuri Bilge Ceylan – sau Climates (2006), m-a impresionat prin felul minimalist în care vorbește despre înstrăinare, indiferență și singurătate în cuplu.

Teatru:

  1. Alice, în regia lui Eugen Jebeleanu – pentru ca m-a dus înapoi în copilărie și pentru decorul de poveste. Vizual e un basm.
  2. Richard III, în regia lui Ostermeier, în primul rând pentru interpretul lui Richard (Lars Eidinger) care e o forță. Totul gravitează în jurul lui. Pentru muzica live, pentru eleganta, pentru energia spectacolului, pentru geniul lui Ostermeier – îl ador, așa că pot fi subiectivă.
  1. Richard II, în regia lui Yukio Ninagawa, a fost unul din cele mai mari spectacole pe care le-am văzut pornind de la impactul vizual pana la simbolurile creștine prezente.  O îmbinare între teatrul japonez și european, un spectacol copleșitor, 60  de actori din toate generațiile (seniorii în scaune cu rotile) s-au învârtit într-un tango al morții. Un Richard copil androgin, inexpresiv, ca o masca a neputinței  lui cât și a morții iminente.

 

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment