Advertisements

Lars von Trier la Cannes

Care sunt cele mai tari știri de la Cannes? Că Helen Mirren a căzut pe plaja de la Martinez când dădea interviuri? Kristen Stewart care s-a descălțat de pantofii cu toc pe covorul roșu – nu se știe dacă protesta împotriva stiletto sau avea pur și simplu bătături? Catrinel Marlon (Menghia) ambasadoare Chopard?

Cele o sută de persoane care au ieșit de la premiera mondială a filmului lui Lars von Trier? Apropo de „The House that Jack Built”, un titlu de genul celui de mai sus, apărut înaintea recenziei propriu-zise, e însă cea mai bună reclamă. Cel mai nou film al lui Lars von Trier (care va ajunge și pe ecranele din România, prin Independența Film) nu e la fel de bun ca „Breaking the Waves” ori „Melancholia”, dar e o nouă autoanaliză pe care cineastul și-o face căutând în el rădăcinile propriilor angoase, demoni și fobii pe care le leagă de rădăcinile unui rău universal, inerent binelui, susține Iulia Blaga.

h4Filmul e structurat în cinci capitole și o coda, și îl urmărește pe Jack (Matt Dillon), un serial killer american, pe parcursul a cinci „incidente” (cum le numește el), de fapt cinci odioase crime în care mijloacele lui devin tot mai sofisticate (își și spune Mr. Sophistication). Jack se crede un arhitect (opusul inginerului), adică un artist al cărui scop dincolo de compulsia de a ucide (și de cea a curățeniei) e de a ridica o casă. Literalmente. Casă pe care o tot dărâmă până la a înțelege că nu lemnul sau piatra sunt materia primă de care are nevoie.

h3La fel cum în „Nymphomaniac” sexul era doar un limbaj, aici cruzimea (greu de suportat) e asemănătoare cuvintelor (multe) cu care Jack își manipulează victimele. Ar fi o greșeală să te oprești la ele (scenele au de multe ori umor negru), dar jocul pe care îl propune Lars von Trier e, ca de fiecare dată, pervers. Trebuie să te folosești de aceste cadavre, să te cațeri pe ele pentru a ajunge la coda, la construcția finală care vine cu o pungă de bomboane. Finalul ii șterge filmului multe păcate și, în imagini asemănătoare cu tablourile din „Melancholia”, îi dă o amplitudine monumentală și absolută.

Danezul, familiar cu psihologii și psihologia, vorbește aproape textual despre construcția sinelui (simbolul casei), despre arhetipul jungian al umbrei (vezi mica animație care explică prin umbra care crește sau descrește sub un felinar compulsia de a face rău) sau despre sondarea propriului subconștient care duce personajul spre Câmpiile Elizee ale propriei copilării (un teritoriu interzis). Coborârea în infern se vede în acești termeni, ai sondării propriilor străfunduri.

h5The House that Jack Builte opera tragică a unui artist pentru care arta e natură moartă (ucide viața încercând s-o recreeze) și care rămâne prizonierul propriilor demoni. Filmul e mai mult decât provocator – von Trier a aruncat in filmele sale în aer toate tabu-urile (sexul, moartea), dar, ca să-l citez pe Papa Francisc din documentarul lui Wim Wenders „Pope Francis – A Man of His Word” (prezentat aici la Cannes), numai ce nu cunoaștem ne face să creștem.

E ciudat că filmul lui von Trier nu e totuși în Competiție, transmite Iulia Blaga de la Cannes: <<Acolo merita, în locul banalităților franceze „Les filles du soleil” (de Eva Husson) ori „En guerre” (de Stephane Brizé), sau al lui „Asako I &II”, de Ryusuke Hamaguchi. N-o să aflăm cum s-a negociat revenirea lui von Trier în brațele Cannesului, la șapte ani după ce a fost declarat persona non grata pentru că a spus aici că-l înțelege pe Hitler.

„The House that Jack Built” a fost prezentat în Selecția Oficială, dar în afara Competiției, iar la proiecția de presă a lipsit în mod ciudat filmulețul de prezentare al festivalului, cu scările care ies din mare și urcă spre cer. Lars von Trier a considerat, probabil, că această viziune senină e opusul filmului său>>. Un alt film de urmărit după Cannes, prezentat tot în afara competiției, este „The Man Who Killed Don Quixote” al lui Terry Gilliam.

 

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment